Manifest șoptit

Cuvintele îmi vor fi șoptite. De data aceasta nu vreau să mă fac auzită mai mult decât aș putea fi ascultată. Vreau să picur șoapte în suflet pentru a mă face înțeleasă. Șoptesc cauza sufletului meu și îndrăznesc să sper că tu, tu și poate și tu mă vei auzi. Șșșș…fă liniște! Citește-mi murmurul și la final poate vom căpăta o voce comună.

Puterea nebănuită a tăcerii și a cuvintelor șoptite am învățat-o de la David.

David are autism…

Autism…un singur cuvânt, care cuprinde atât de multe. În timp ce îl scriu parcă fiecare literă vrea să strige. Este cuvântul care, în ultima vreme, a dat voce multora. O voce stridentă, uneori agresivă, încercând cu disperare să răzbată mulțimea de urechi surde, prin cuvinte ca: toleranță, acceptare, egalitate.

David, însă, șoptește aceste lucruri. Le picură încet, încet în inima ta prin felul lui de a fi. El nu este un diagnostic. Este un copil vesel, inteligent, curios. Un copil (a)tipic într-o lume tipizată. Este un învingător. El este un exemplu de caz fericit. Cum a fost posibil asta? Prin muncă. O muncă asiduă. A lui, a terapeuților și în primul rând al celor care i-au dat viață.

Șoapta mea se îndreaptă spre ei, acești maeștri ai tăcerii, părinții copiilor cu dizabilități!

I-am numit maeștri ai tăcerii…ei au voce doar pentru copiii lor. Când vine vorba de ei, tac. Așadar, voi vorbi eu pentru ei, dar încet, din respect pentru tăcerea lor.

Majoritatea ne folosim de orice mijloc de apărare pentru a nu ne arăta vulnerabilitatea. Cinism, ironii, indiferență. Sau, pur și simplu, vrem să ne trăim viața noastră, fără a fi deranjați. Fericirea până la urmă este cel mai egoist sentiment. Noi fugim de lume, am vrea să ne ferim copiii de ea, deoarece de multe ori pare crudă, grea și plină de pericole. Părinții copiilor cu nevoi speciale își doresc lumea întreagă pentru puii lor. Și se transformă în niște demiurgi, încercând să creeze mediul care să-i accepte dizabilitatea sau atipia copilului lor.

Însă, oricât și-ar dori, nu sunt supraoameni. Sunt la fel ca tine și ca mine. Au putere pentru că sunt nevoiți să o aibă. Luptă din răsputeri să își mențină o slujbă pentru a putea avea un minim de decență, neprimind ajutor de nicăieri. Visează să fie ei excepțiile, să poată să rămână un cuplu. Da, în tăcerea lor ei continuă să viseze, să spere.

Noi, cei ″altfel″, care am ieșit câștigători în loteria geneticii și a hazardului, putem face ceva pentru ei. Lucruri mici, gesturi la îndemână, care sunt menite a zgâria crusta indiferenței generale. Picuri de bunătate și omenie.

Când dizabilitatea își face loc într-o familie, indiferent în ce moment sau din ce motive, noi trebuie să continuăm să fim acolo.

Să le călcăm pragul cu aceeași bucurie. Să ne privim cu drag copiii jucându-se împreună. Dizabilitatea sau atipia nu este contagioasă. Perfecții noștri vor învăța de mici cât de permisiv, flexibil și subiectiv este termenul de perfect.

Să le respectăm deznădejdea. Cuvintele de încurajare pot deveni tăioase. Au dreptul să îngenuncheze în rugăciune și disperare. Uneori e chiar benefic să-și păstreze o brumă de pragmatism și luciditate, pentru a putea continua lupta zi de zi, toată viața.

Să nu oferim sfaturi nedorite! Părintele unui copil cu nevoi speciale se va informa, se va documenta, va întreba. Va face totul înspre binele puiului lui. Nu îl va folosi niciodată ca un cobai. Îl va trata cu aceeași dragoste și îi va purta aceeași grijă ca mine sau ca tine. Ai încredere în ei. Sunt atâtea alte moduri de a-i ajuta, nu e cazul să recurgem la sfaturi medicale neavizate.

Să ne oferim să stăm uneori cu copiii lor. Să le dăm răgaz măcar o oră să respire. Nu trebuie să ne sperie acest lucru. Copiii cu nevoi speciale sunt doar copii. Respectând anumite reguli, explicate de părinți, ne-am descurca de minune. Nu vom putea înțelege niciodată cât de prețioase sunt minutele de pauză de la temeri, vină sau griji.

Maeștrii tăcerii nu ne vor cere niciodată nimic. Nu pentru sufletul lor. Ei au o misiune și încearcă să o ducă demn și onorabil mai departe. Minunile lor au voci care vorbesc în numele lor. Niciodată suficiente și din păcate foarte greu auzite. Totuși, există. Dar glasul lor piere când este vorba despre ei.

Acest text nu îl doresc a fi un manifest. Poate doar unul șoptit. Tu, tu, poate și tu haide să murmurăm împreună. Să șoptim firescul și bunătatea. Să fim deschiși la a face puțin. Puținul nostru devine suficient pentru un suflet obișnuit să-ți vorbească doar prin tăcere.

Îți mulțumesc, David! Mi-ai domolit glasul ridicat și m-ai învățat să ascult cu sufletul. Să aud orice șoaptă care te îndemnă la firesc. Acum câțiva ani, spuneam că te-ai întors în lumea noastră pe niște bărcuțe de zâmbete, azi vreau să le șoptesc părinților tăi: nu sunteți singuri! În timp, chiar dacă pornim la drum cu pași timizi vom fi tot mai mulți cei care vă vom vedea și vă vom înțelege tăcerea.

Șșșș…fă liniște! Recitește-mi murmurul și lasă-mă să-ți picur șoapte în suflet, pentru o lume mai bună.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018, la proba sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. Visează… Obține cu AVBS!

*Dacă doriți să-l cunoașteți pe David, azi la 10 ani, îl puteți urmări la emisiunea ″Fără prejudecăți″, unde a fost invitat alături de mama lui. Link-ul îl găsiți în primul comentariu la acest text.