Mi-ai lăsat moștenire privirea

Azi ai plecat. Te-ai uitat la mine și dus ai fost. Nu cred că ți-ai luat privirea cu tine. Cred că mi-ai lipit-o mie de inimă și tu ți-ai luat zborul, lăsând în urmă viața asta. Era necesar să-ți lași privirea. Altfel cum ai fi putut să pleci? Dacă ai fi văzut ce a creat joaca ta de-a supereroul, ți-ai fi aruncat capa și ai fi făcut cale întoarsă.

Eu asta știu că a fost de fapt. O simplă joacă. Erai un pic sătul să-ți tot reglezi greutatea lanțurilor, care te țineau pe pământ și ai vrut să zbori. Nu pot să te văd ca un înger sau ca o pasăre care domnește peste văzduh. Pentru mine, ești supereroul care zboară.

Ai părăsit multe în zborul tău spre soare. Știu că nu a fost alegerea ta, dar m-am certat destul cu D-zeu că mi te-a luat. Acum încerc să mi-l fac din nou prieten. Din motive egoiste. Însă asta e altă discuție, pentru altădată sau niciodată.

Azi e despre tine, supereroul meu.

Mi-ai fost tată prea puțin timp. Și după unele standarde, mai ales din partea unor voci prea încărcate cu estrogen, nici nu prea mi-ai fost. Ai îngroșat liniile unei tipologii. Absent uneori, muncă multă, alcool, tăcere.

Ce nu știu mulți e că mi-ai oferit cel mai mare dar. Mi-ai oferit privirea ta, ochii tăi. Nu mă refer la acea alelă care mi-a determinat culoarea lor, nu. Încerc să fiu metaforică, deși azi sufletul meu numai de metafore nu-i arde.

Când te-am luat in brațe și am fost martoră la stingerea ta, te-am detestat. Îmi povestisei, cu puțin timp în urmă că ți-ai văzut bunicul murind. Un om pe care îl respectai. Că a fost cea mai traumatizantă experiență din viața ta. Și că, eu, copilul tău, nu trebuie să trec niciodată prin asta. Că îmi promiți că vei face totul pentru a nu se întâmpla asta.

Și ce a urmat? Ai ales să pleci în brațele mele, strângându-mi mâna atât de tare, că și acum mă dor amprentele degetelor tale. Da, te-am urât, te-am blestemat! M-am întrebat: de ce? Nu am mai crezut în promisiuni și-n D-zeu.

Și apoi, la fel ca iubirea pentru tine, în suflet mi-a pătruns privirea ta. Mi-am amintit cum te uitai la mine. Frica, panica, neputința și iubirea.

Dar știi ceva eroul meu? Acum știu că a fost mai mult de atât.

Mi-ai lăsat-o moștenire. Din acea zi nenorocită, 28 mai 1997, am văzut cu alți ochi lumea. Am privit-o și prin ochii tăi. Un simplu om, cu calități și defecte. Cu iubire neîmpărtășită. Cu înțelepciuni acumulate. Cu capa lui cea plină de putere, care te-a ajutat să te ascunzi printre nori.

Nu, nu te voi ridica în slăvi. Ai fost un simplu om.

Dar îți voi mulțumi pentru că mi-ai lăsat în ultimele clipe puterea de a vedea. Și am văzut.

Am văzut ca lumea nu se învârte în jurul meu. Că faptul că dai naștere unui copil, nu te face părinte. E al naibii de greu să fii părinte! Că omul e om. Nu poate visa la perfecțiune, darămite să o atingă. Că fericirea e simplă și ordinară de aceea nu apare niciodată in calea celor avizi de extraordinar. Că tot universul ți se poate nărui in cinci minute și cu toate acestea viața nu se oprește. Nu pentru tine. Pentru că, tu nu contezi. Așa că, fă bine să contezi pentru cineva! Dă-ți silința să fii cât de bun poți cu toată imperfecțiunea ta!

Mi-ai domolit egoismul, dar nu glasul.

Mi-ai omorât speranța, dar nu visele.

M-ai făcut să cred în iubire, dar să nu consider că e ca-n povești.

Și da, mulți mă văd o cinică. Dar viața nu e roz cu floricele. Aș detesta-o, dacă ar fi așa! Tu, supereroul meu mi-ai arătat că am puterea să aleg cum o privesc. Totul poate dispărea în următoarea secundă. Datorită ție știu că asta nu însemnă că e și sfârșitul.

Mi-am făcut viața frumoasă datorită tie, datorită privirii tale!

Zboară lin printre nori, tată! Știu că nu ai privit nicio secundă înapoi. Cum ai fi putut?

Privirea ta ți-a rămas lipită de inima mea.

Sursa foto: pinterest.ro