Ei

Azi Facebook-ul mi-a reamintit de această fotografie. E bun și el la ceva, din când în când. Și dorul a început să doară…

M-am pierdut în ochii lor calzi, care au văzut atâtea, dar s-au transformat într-o oglindă pentru sufletul meu.

Le-am sărutat mâinile bătătorite, fine ca mătasea când atingerea lor îmi era mângâiere.

Am inspirat mirosul lor, de trudă și ploaie și pământ. Parfum fin de liniște și iubire.

Și dorul a început să doară…

Au bunicii harul acesta. De a ști să nu fie totul, dar să fie destul. Să lase loc iubirii pentru părinți, dar să împletească o altfel de iubire. Îmbină răbdare, înțelepciune, uneori răsfăț. Îți oferă modelul de a îmbătrâni frumos.

Mă uit la poză și zâmbesc. Cum stau ei cuminți, privind direct în aparat și zâmbind natural. Pentru că ei erau cu adevărat obișnuiți cu zâmbetul. Făcea parte din ei. Mereu. Și-au început și și-au încheiat fiecare zi cu un zâmbet. Timp de cincizeci de ani împreună. Și când ea a hotărât să plece mai repede, el a petrecut-o cu lacrimi care la sfârșit și le-a șters, tot de pe un zâmbet abia zărit.

Mă doare dorul, însă sunt și fericită că i-am avut. Că am fost a lor.

Trăiți-vă iubirea în veșnicie, dragii mei…