O conversație neașteptată

În fiecare dimineață când mă trezesc, îmi place să deschid larg fereastra și să mă las câteva minute mângâiată de aerul rece. Există o magie în acele clipe. Am impresia că sunt doar eu cu mine. Strada doarme încă. Iar eu respir calmul începutului unei noi zile. Îmi încarc, dacă vreți, sufletul cu răbdare. Astăzi, aerul era parcă mai greu ca niciodată. O ceață densă mi se înfățișa în fața ochilor, învelind acoperișurile caselor. Am avut senzația că sunt singurul locuitor, undeva printre nori.

Așa mă și simt de foarte multe ori în mica mea bucătărie, mulată perfect pe sufletul meu. Singura persoană de pe Pâmânt, ascunsă privirii curioșilor, dând forme norilor de câte ori vreau. Am muncit foarte mult, dar până la urmă am reușit să am propriul meu loc. Și era tot ce aș fi putut visa vreodată. Am construit-o cu ajutorul specialiștilor, iar aceștia mi-au oferit posibilitatea unui proiect de casă personalizat, astfel reușind să îmbin toate elementele și să obțin practic, cheile unui vis împlinit.

Cu greu m-am pornit spre muncă. Am fugit și mi-am cumpărat o cafea de la colțul străzii. Era făcută din boabe proaspăt râșnite și mirosul ei îmi colora un pic gândurile. Lucram de ani de zile la Spitalul Municipal. O clădire impunătoare, dar care de mult nu mai îmi spunea nimic. Doar amintiri și povești cu sfârșit, mai mult sau mai puțin, plăcut. Am parcat și uitându-mă la ceas am văzut că mai am câteva minute de pierdut până începea raportul de gardă. Mă uitam înspre ușa de la intrare. Un flux continuu de oameni se lăsau parcă înghițiți de monstruozitatea din fața mea. Cred că fără să îmi dau seama am ațipit…

Când am deschis ochii pe scaunul din dreapta stătea un domn între două vârste. Părul rar îi era pieptănat cu grijă pe spate. Mă privea prin niște ochelari perfect rotunzi și îmi zâmbea strâmb, cu grijă să nu-și scape pipa care îi era la loc de cinste între buze.

-Cine sunteți? Ce căutați în mașina mea? Eram de-a dreptul înspăimântată.

-E mare vedetă, asta e! Am întors capul automat. Un bărbat impozant mă privea rece.

Spre deosebire de primul, acesta avea părul bogat la spate, deși calviția nu îl ocolise nici pe el, și o barbă lungă și deasă.

-Vă rog să îmi spuneți ce faceți aici și cine sunteți? am repetat întrebarea deja parcă mai liniștită. Ceva din înfățișarea celor doi mă făcea să cred că mă aflu într-un vis și așteptam clipa când mă voi trezi

-Mă numesc Charles Édouard Janneret-Gris, dar dumneavoastră probabil mă știți sub numele de Le Corbusier, de profesie arhitect, urbanist, decorator, sculptor și pictor. Într-un cuvânt: artist.

-Iar eu sunt Marcus Vitruvius Pollio, de asemenea arhitect, dar și inginer și scriitor.

Îmi era clar că ori visam, ori aveam halucinații, însă prezența celor două personalități (în mașină, pe deasupra!), mi se părea pe cât de imposibilă, pe atât de fascinantă.

-Mda, se pare că am numele meu dăinuie peste ani, fapt care mă bucură! Uite cât de frumos s-au inspirat din principiile mele și le-au respectat. Au bifat trei din cele cinci puncte arhitecturale descrise de mine, nu e rău! Le Corbusier își aranjă cu grijă ochelarii, pentru a putea vedea mai bine clădirea spitalului.

-Aveți dreptate, am îngânat eu. Dacă tot nu aveau de gând să dispară aceste personaje imaginare, m-am gândit că nu îmi strică o conversație cu ele.

Îmi place stilul de construcție, faptul că îmbină cumva brutalismul cu purismul, dar s-au ancorat bine în modernism. Și, aveți dreptate! Au recurs la a înlocui pereții de susținere cu piloni, oferindu-ne astfel un plan liber. Iar așezarea ferestrelor în bandă ne ajută foarte mult să profităm de lumina naturală, chiar într-o zi ca aceasta, cețoasă, tot avem o iluminare destul de bună în interior. Însă, sunt și multe lucruri care ar fi putut fi făcute altfel. Și din punct de vedere estetic, cât și pentru a ne ușura nouă munca sau, dacă preferați, a ne oferi un spațiu mai ergonomic.

-Mie îmi vorbești de ergonomie? Eu am pus bazele acestui concept. Nu ai auzit de Modulorul lui Le Corbusier? Eu sunt ăla!

-Da, am auzit și eu, spuse aproape răstit Vitruvius. Ai creat practic o variantă modernă a principiilor mele. Te-ai luat după desenul marelui Leonardo da Vinci, care fie vorba între noi și-a luat un pic prea multă libertate în interpretare, noroc că i-a ieșit și că nu am fost de față, și l-ai reinventat. Arhitectura este artă, domnul meu! Artă! Și trebuie întotdeauna să țină cont de om și de structura lui!

-Domnilor, vă rog! Nimeni nu ar îndrăzni vreodată să vă nege contribuțiile aduse în acest domeniu. Și nimeni nu o face. Generații întregi de arhitecți învață de la voi. Și da, arhitectura este într-adevăr artă. Însă, arta prin definiție își asumă subiectivitatea. Orice artist va oferi privitorului o imagine proprie asupra lumii, chiar dacă nu va fi neaparat fidelă realității. Când vorbim despre un arhitect, însă, lucrurile stau un pic diferit. Și el este un artist, doar că arhitectura este un caz aparte în cadrul artelor. Practic este cea mai publică dintre artele majore. Orice clădire sau construcție va spune ceva despre cel care a conceput-o. Ai putea să o reduci la un simplu spațiu util sau locuibil, dar privind-o afli lucruri despre creatorul ei sau despre cel care locuiește în ea. Luați acest spital, spre exemplu. Se vede cu ochiul liber că a fost un proiect amplu, la care a contribuit o întreagă echipă. Totuși, viziunea arhitectului iese în evidență. Parcă ar fi fost un pictor, așezând strat peste strat, nepierzând nicio clipă din vedere normele estetice ale acestei perioade, dar în plus a trebuit să țină cont și de cele tehnice.

-Mie nu mi se pare ceva extraordinar. La un spital nu poți să te joci cu inovația prea mult. Trebuie să fie spațios și dotat. Vorbim despre provocări atunci când creezi o casă sau o clădire impunătoare. Trebuie să privești din mai multe unghiuri. Să o faci pe sufletul beneficiarului sau să se încadreze perfect cu cele înconjurătoare.

-Aici tind să fiu de acord cu tine, monsieur Corbusier. Una din lozincile mele a fost: firmitas, utilitas, vernustas (stabilitate, utilitate, estetică). Ideea, că un spital are nevoie de așa mult spațiu, îmi e cam străină. Dar privind în jur, nu pot să nu mă întreb: chiar nu se putea găsi o soluție de a-l contopi mai bine cu mediul înconjurător? Pentru mine acest lucru a fost mereu important, indiferent depsre ce clădire vorbim.

-Da, e făcut foarte bine. Nu neg. Însă sunt niște aspecte care le-au scăpat din vedere și cu ajutorul cărora ar fi putut crea o armonie perfectă. Și am să încerc să vă dau câteva detalii. Voi începe cu amplasarea. Este în mijlocul unui cartier, preponderent de case. Este normal să iasă în evidență, însă dacă s-ar fi creat mai multe spații verzi, ronduri de flori sau aleile care duc spre intrarea ambulatorului să fie umbrite de arbori, s-ar fi simțit o completare firească cu restul. Mosieur Corbusier v-am admirat de nenumărate ori Vila Savoye și se vorbește mult de inovațiile aduse, cum rampa de la intrare îți dă senzația de continuitate, de un drum. Așa au încercat să facă și aici. Doar că au folosit măsurile standard. Ori, într-un spital spațiile trebuie să fie mai largi. Pe un coridor, oriunde ar fi situat, trebuie să poată trece două tărgi în paralel. De asemenea, încăperile gândite din proiect a deservi săli de naștere sau de operație sunt obligatoriu a fi situate cât mai aproape de un lift sau chiar să fie alăturate, ceea ce în cazul nostru nu se întâmplă. Sunt convinsă că toate aceste aspecte au fost discutate, dar uneori când sunt puse în practică lucruile se schimbă.

Și apropo Monsieur, acel punct omis din cele cinci puncte ale dumneavoastră, are o importanță extrem de mare. Nu știu dacă știți, dar în ziua de azi petrecem mai mult de optzeci la sută din timpul nostru înăuntru (indoor). Fie că e în propria casă, mașină sau la locul de muncă. Așadar, o terasă pe acoperiș ar fi fost mai mult decât bine-venită, alături de curtea exterioară. Orice ocazie să putem ieși și să ne bucurăm un pic de natură ar trebui să facă parte din viziunea unui arhitect, indiferent ce spațiu creează.

-Da! Așa am zis și eu mereu! Vitruvius era de-a dreptul surescitat. Se pare că ați uitat esențialul! Nu pot să accept așa ceva!

-Nimeni nu a uitat nimic. Tocmai, datorită vouă, și a colegilor voștri, atât de multe talente și viziuni, această artă este în plină dezvoltare. Dar ca orice domeniu trebuie să împletească mai multe specialități. Când apelezi la un birou de arhitectură beneficiezi de experiență pluridisciplinară și de toate îndrumările și ajutorul necesar. Însă fără o colaborare și cu un ergonom și cu direcțiunea locului respectiv, vor fi multe aspecte care se vor omite. Când vine vorba de construcția unei case, lucururile sunt mai simple. Aceasta e menită a servi un singur beneficiar, cu care poți discuta direct. La o clădire care va deservi un serviciu public, sunt foarte multe aspecte de luat în calcul.

-Mie lucrurile îmi par a se fi complicat destul de mult. Mai bine mă întorc la ale mele. Uite, îți ofer un exemplar din De Arhitecura cu autograf, ce spui?

-Personal, sunt mândru că munca mea merge mai departe. Că urbanismul este luat în serios și că am urmași demni de toată admirația! Cred că am să mai revin să admir anumite locuri. Oare în Paris cum mai stă treaba?

M-a trezit durerea. Aveam o pată mare de cafea întinsă pe coapsa dreaptă. Eram buimacă. Visul avut îmi era încă lipit de retină, de parcă ar fi fost aievea. M-a pufnit și râsul. Auzi o discuție cu Le Corbusier și Vitruvius! Însă tot ce am încercat să punctez era cât se poate de valabil. Am ieșit din mașină și m-am îndreptat spre vestiar. Clădirea spitalului era demnă de toată admirația, dar nu era nici pe aproape de a-și atinge potențialul maxim.

AIA-Proiect-birou-de-proiectare-tel.-0722494447-img-06

Gândul încă îmi era rătăcit în nori și ceață. Îmi doream să vină seara să ajung acasă, un loc în care arhitectul mi-a desenat cu adevărat sufletul. Unde arta s-a îmbinat cu ingineria și mi-a dăruit mai mult decât mi-am imaginat. Dar asta înseamnă seriozitate și profesionalism. Prin colaborare și discuții orice clădire ar putea fi construită aproape de perfecțiune și s-ar integra natural în firesc.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2018, ediția aniversară de 10 ani.

*povestea și scenariul sunt fictive

Sursa foto: aia-proiect.ro

sigla-AIA-2016-300x153
Sponsor
Reclame

4 gânduri despre „O conversație neașteptată

  1. O illuminare superba ce razbate în cuvintele pline de magie din interiorului Sufletului iubitor de natura si natural de lumina si caldura caminului conjugal. Se simte implicarea totala si pasiunea pentru frumos, arta si arhitectura, în fiecare fraza exprimata în cuvinte simboluri originale, cu o naturalete si relaxare uimitoare, ca si cum toata viata ai fi activat în acest domeniu. Felicitari pentru aceasta expunere minunata.
    O zi plina de Lumina iubirii absolute în Suflet, draga Mona !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s