De(spre) mine, înspre voi

De vorbă cu fericirea

Când vreau să-mi “amintesc” că sunt fericită, că am întâlnit-o și ne-am împrietenit, închid ochii și îmi acopăr urechile. Mă las în voia gândurilor ce trec și ascult starea ce vine. Și simt! Și începem… să vorbim.

“Să știi că ești cam scumpă la vedere!”

Așa o fi! Dar ce să fac dacă toți vor să mă vadă cu ochii deschiși!”

“Și văd că nici prea mare chef de vorbă n-ai!”

Azi m-ai înnebunit! Nu am auzit altceva de la tine, decât: viața e grea, nedreaptă și nu e corectă, îmi e greu, am responsabilități, nu mai pot! Mă și gândeam că nu are niciun rost să povestim azi. Că nu mă vei auzi, oricum.”

“Să știi că e dreptul meu să mă simt așa. Ție îți e ușor să vorbești, nu realizezi prin ce trebuie să trecem zi de zi. Câte trăiri, sentimente, probleme. Tu apari răzleț, ne fluturi un zâmbet pe buze și binele în inimă și dispari! Noi suntem cei care rămânem, peste noi vin iar și iar alte griji, alte suferințe. Ție ce-ți pasă?”

Mie ce-mi pasă? Eu sunt tu! Eu sunt fiecare bucățică din tine! Și tu mă întrebi ce-mi pasă? Mă doare când mă uiți, când nu mă vizitezi cu zilele. Când uiți să îți pui întrebări și aștepți doar răspunsuri!

Da! Viața o poți vedea ca grea, nedreaptă și incorectă! Dar tu poți să ți-o faci mai ușoară! Te întreb: de ce nu încerci? Tu poți fi corectă! Te întreb: chiar ești? Tu mă porți în suflet mereu! Te întreb: chiar îți lipsesc? Și dacă da, ce scuze ai?”

Și am tăcut… și am început să-mi fac o listă cu scuzele care mă împiedicau să-mi uit uitarea și să îmi amintesc de fericirea din mine mai des…

*

“Azi vreau să te întreb ceva, așa mai…delicat. De ce îi alegi doar pe unii? Pe ce criterii te faci prezentă în viața cuiva?”

Asta e impresia ta? Că alegerea îmi aparține? Te înșeli amarnic, prieten drag! Eu exist, sunt o posibilitate a fiecăruia. Trebuie doar să fiu văzută și pe urmă simțită!”

“Așadar e doar vina noastră? A oamenilor?”

Nu este deloc vorba despre o vină, vina cuiva. Tare vă place să căutați un vinovat! În starea mea nu există așa ceva. După umila mea părere, voi oamenii vă așteptați să fiți fericiți. Faceți un pas mic și învățați să vă doriți asta. Eu nu vin niciodată la pachet cu așteptările voastre.”

“Cum adică? Stai, că nu te prea înțeleg! Normal că ne așteptăm și ne dorim să fim fericiți. Unde e diferența? Despre ce așteptări vorbești?”

Creșteți în ideea că voi fi alături de voi, doar dacă bifați anumite puncte în viață. Să aveți o famile, să fiți sănătoși, să aveți o slujbă bună, un trai liniștit. Dacă aceste lucruri vi se împlinesc, vă așteptați fără putință de tăgadă să fiu acolo. Să apar ca o minune. Aveți mereu așteptări împachetate frumos și vă imaginați că eu sunt ambalajul colorat. Dacă ați înțelege că eu sunt de fapt ambalajul sufletului vostru, că indiferent de situație, de bunăstarea traiului, de starea de sănătate sau de câtă iubire vă inconjoară, eu pot fi prezentă, simțită, trăită…”

Eu tot cred că e normal să avem dorințe și așteptări, să vrem să avem o viață liniștită, asta aducându-te alături de noi!”

Te-ai gândit vreodată că poți să-ți dorești lucrurile și cu inima, cu sufletul? Că așteptările impuse de alții chiar dacă împlinite nu sunt o condiție a mea? Că sine qua non la mine nu se aplică? Dacă ai elimina obligativitatea punctării tuturor lucrurilor impuse de societate, ai putea întrezări că nu eu aleg ci sunt cea aleasă. Mă aleg cei care își desfac ambalajul sufletului pentru a-l cunoaște, a se cunoaște!”

De data asta mi-am dorit să tac. Și mi-am permis să mă gândesc la dorințele mele. Dacă am avut, dacă s-au împlinit, ce îmi doresc de fapt și ce pot face pentru materializarea lor viitoare. Am rămas în liniștea gândurilor mele fără nicio așteptare. Doar dorință!

*

“Azi nu vreau să te mai întreb nimic anume. Vreau să te ascult. Tu ai ceva de spus? Un sfat pentru noi?”

Renunțați la frică! Vă este mereu frică de ceva. De viitor, de necazuri, de rușine, de umilință, de singurătate. Dar, cel mai frică, vă este de mine!”

“Aiurea! Ce spui tu acolo? Da, se poate sa ai dreptate, cu celelalte enumerate. Dar, de tine? Este absurd! Cui îi e frică de fericire? Toți te căutăm și te dorim. Nimeni nu fuge voit din calea ta!”

Ești sigură? Voi căutați și vă doriți un `eu` supradotat. O stare de bine permanentă. Un praf magic, care să se așeze peste toate problemele voastre, peste viață. Mă confundați de fapt, cu euforia. Vă e frică de mine, pentru că vă e frică să acceptați că oricum ar fi viața voastră, eu sunt lângă și în voi!”

“Să spunem, că de data asta, m-ai cam pierdut!”

Ai spus că azi vrei să asculți. Atunci, ascultă-mă. Îți voi da un exemplu, pentru a fi mai ușor să mă înțelegi. Dacă cineva e întrebat:`ești fericit?`, rar răspunsul va fi `Da!`. Unii vor spune:`Am fost cândva!`. În schimb, dacă întrebarea e pusă:`Când ai fost cel mai fericit în viața ta?`, indiferent de timpul de gândire, toți vor avea un răspuns. Gândul meu e, de ce nu renunțați la `cel mai`? De ce ați hotărât deja că ăla e momentul în timp, ca și cum altul nu ar mai fi posibil? De ce vă e frică să enumerați simplu momente fericite din viața voastră? De ce vă e frică să știți că vor veni și altele în viitor? De ce vă e frică de mine? Credeți că dacă mă atingeți, totul se termină? Că o viață alături de mine e monotonă și lipsită de altă perspectivă?”

Am ascultat în continuare, cuprinsă fiind de frică. Frica faptului că are dreptate. Dar după un timp, am început să știu că, da, trebuie să mă eliberez de frici! Și să nu știu când am fost cea mai fericită din viața mea, pentru că această stare o voi regăsi în toate clipele care vor fi să vină.

*

Aveam atâtea întrebări. Am vrut să ne pierdem în povești, astfel ținându-te cât mai mult timp, alături de mine. M-am așezat confortabil în meditație și am mâzgălit frenetic, întrebare după întrebare. Nu știu de ce, azi, mai mult ca oricând, trăiam graba și frica de lipsă de timp. Am atâtea de spus, n-am timp de pierdut. Vreau să învăț azi, acum, cum să fiu fericită. Acum te vreau, nu mâine. M-am panicat. Dacă, nu reușesc să te țin lângă mine? Dacă, totul e în zadar și pur și simplu, nu ne vom împrieteni? Dacă, dacă…

Mi-am modificat poziția. Mă dureau simțurile amorțite și sufletul îmi era prea la vedere. Îmi lipsea orice fel de protecție și mă vedeam prea clar. Am căutat să mă așez într-un confort general. Să fiu alături de ceilalți. Eram convinsă că iubești băile de mulțime. Dacă era să te găsesc, dacă îmi era dat să îmi fii alături, acolo era soluția. În colectiv. Și am pus pauză întrebărilor și am început să scriu citeț cu litere mari, lucruri de făcut, pentru a mă identifica cu restul. Slujbă, casă, mașină, telefon, termopane, centrală, concedii în străinătate. Cuvintele îmi alergau pe coală și în marșul lor entuziast își pierdeau sensul, eu îmi pierdeam scopul. Am plâns. Eram obosită. Nu voiam să accept că înzestrările mele, nu puteau să se șteargă în comun. Mi-am luat povara individualității mele și m-am pus să dorm. Să uit. Să accept lipsa ta și dorul de tine.

M-a trezit momentul creionat într-un tablou de Duminică dimineața. Două suflețele mă pupau, zâmbind într-o “Bună dimineața!”, perfect spusă. Auzul îmi era încântat de sunetul ce îl făceai, pregătind cafetiera. Și sufletul a început să îmi zâmbească. Foaia scrisă de cu seară dispăruse. În locul ei era un început de zi, plin de răspunsuri. Te găsisem. Te simțeam!

Azi mi-ai vorbit fără cuvinte. Azi am învățat să ascult. Azi nu mai îmi e frică să mă înfășor într-o eșarfă roșie plină de bine, când mulțimea se îmbracă în nuanța de gri a grijilor și a lipsurilor. Ești a mea și te simt!

*

Am ascultat, am vorbit, am simțit. Azi încep să mă bucur. De tine, de prietenia noastră! Azi pot spune: sunt fericită!

Mă bucur! Însă, nu pot să nu mă întreb. Starea asta a ta, are de a face cu ce am vorbit noi până acum? Sau e doar momentul, clipa ce îți oferă deschiderea sufletească, pentru a mă putea simți?”

Cred că un pic din fiecare. Iubesc această perioadă a anului și am pus fiecare cuvânt rostit de tine în sufletul meu, astfel, încet, încet, înțeleg! Și simt! Dar iubirea ce mă înconjoară, în aceste zile, mă face, mai mult ca oricând, să spun cu toată inima, sunt fericită! Oare, asta înseamnă, că tu ești, de fapt, iubire?

Zâmbetul de pe fața mea, cred că îți răspunde deja la întrebare. Oricât am sta la povești, oricât aș încerca să te învăț să mă simți și să mă cunoști, nu aș reuși nimic, dacă sufletul tău nu ar fi fost învățat deja, să iubească și să creadă. Nu pot apărea, în viața nimănui, dacă înaintea mea, nu au fost lăsate să intre iubirea și credința. Atâta timp cât tu ești pregătit să simți iubirea, iubirea de sine, iubirea de frumos, iubirea de bun și bine, iubirea față de o altă persoană; atâta timp cât tu ești pregătit să crezi, să ai credință, credință în Dumnezeu (orice nume și formă vrei să-i dai), credință în ceva mai mare ca tine, mai complex, credință în ceva: știință, religie, oameni, eu voi exista! Voi exista și voi putea fi atinsă. Trebuie doar să începi să accepți că mereu este ceva ce poate fi învățat, descoperit. Că nimic nu e doar atât. Iubește, crede și nu te împiedica de lucruri mărunte! Hai să trăim împreună!”

Mulțumesc…Te primesc alături de mine, în drumul meu spre necunoscut. Știu că dacă te rătăcești, îți voi lumina eu calea (în)spre mine, prin iubirea, credința, entuziasmul și încrederea ce le-am descoperit, ca făcând parte din mine. Cu ajutorul lor, vei reuși mereu să ții pasul cu viața. Să-mi fii mereu alături, la nevoie să pot să te iau de mână. Mulțumesc… Să pornim la drum!

Reclame

9 gânduri despre „De vorbă cu fericirea

  1. Am savurat cu o lacomie înnascuta, fiecare fraza din acest dialog cu „Fericirea” ! Sunt convins ca nu te va parasi niciodata, deoarece ti-ai deschis inima spre Ea, cu mult curaj si credinta, si drag, gest pe care putini muritori îl accepta, ori de câte ori Ea, se apropie de ei, atât de mult încât poate fi atinsa si pastrata de catre oricine, însa, frica indusa de perceptia gresita, mostenita genetic, de aceasta mica si neânsemnata,”Mare Necunoscuta”, a ecuatiei vietii, îi determina pe majuritatea sa se îndeparteze de acest sentiment paradoxal, adevarat, absolut, atemporal.
    Sa(ti fie prietena eterna aceasta stare magica care se ofera zi de zi tuturor celor ce se încred în Cel Ce Este *Sursa* Ei !

    Apreciat de 1 persoană

  2. Minunat și revelator text, Mona. Ai dreptate, fără iubire, credință și bunătate nu poate exista și fericire. Îmi amintesc că ani de zile am fost pe un drum greșit căutând Fericirea cu majusculă, și o căutam îndreptată spre ceilalți. Peste ani am înțeles că nu în afară trebuie să o căutăm și că nu există fericire continuă, pentru că ar fi epuizantă pentru corp, ci momente de fericire. Pe care am început să le colecționez.

    Sărbători binecuvântate cu bucuria sfântă a Nașterii Domnului!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s