Povestea unei poze

Există povești peste tot, trebuie doar să îți dai răgaz să le privești, măcar pentru o clipă. Și un ochi de apă poate prinde o rază de soare și să îți ofere un spectacol de culoare. Orice ne înconjoară, ne poate spune o poveste, uneori chiar povestea noastră. O întâmplare potrivită a pus o mică … Continuă lectura Povestea unei poze

Reclame

Vreau să scriem împreună

Mi-a venit așa un gând la ceas de seară. Vreau să scriu un text împreună cu voi! Mi-am oprit azi privirea asupra unor copaci. Damian (minunea mea mare), a tras concluzia că sunt mami și tati. Pe mine m-a purtat gândul în zeci de imagini și posibilități. Vă invit să îmi spuneți unde vă duce … Continuă lectura Vreau să scriem împreună

Să spunem sau să presupunem

Să spunem sau să presupunem că te-ai săturat de fasole. Deși ai consumat-o ani buni și ți-a fost prietenă mereu, gata! Te hotărăști că nu o mai vrei. Motivele sunt multe și diverse. Unele le simți prin intestine, altele le-ai citit pe net și prin articole "dăștepte". Ai mai învățat câte ceva la școală, dar … Continuă lectura Să spunem sau să presupunem

Oglinda nu minte

Tema zilei – Acid

Literatura ca utopie

Era o clădire imensă situată în spatele unei curți umbrite de copaci stufoși. De la stradă îi putea fi zărit doar acoperișul de culoarea timpului trecut. Coridoare lungi și întunecate împărțeau fiecare din cele patru etaje, în jumătăți lungi și subțiri. Una lângă alta, erau zeci de uși, dungi negre întinse pe albul murdar al tapetului scorojit. În spatele lor erau păstrați cu sfințenie cei mai frumoși oameni din lume. Aveau o frumusețe așa de rară și de spectaculoasă, încât au trebuit izolați și aduși aici, pentru a nu fi zăriți de nimeni.

Făcuseră multe victime în trecut. Unii orbeau instant când îi priveau, alții se îndrăgosteau și mureau de inimă rea. Erau și cei care nu puteau suporta nedreptatea că ei s-au născut urâți și din invidie și suferință își luau zilele.

A trebuit să se găsească o soluție rapid. Frumoșii nu mai puteau fi lăsați să umble pe…

Vezi articolul original 366 de cuvinte mai mult

Doi ochi, însă…

O lume cu fața la perete, poveste SF

Literatura ca utopie

Era o lume ca oricare alta. Oameni de diferite forme și mărimi, colorați și pestriți. Fiecare își țineau de mână copiii și în spate nevasta, iar viața lor curgea lin, fără peripeții. Orașul și-l construiseră singuri. Legenda spune că din apele care-l înconjurau , au apărut la un moment dat un cuplu. Un el și o ea născuți din spuma mării. Când și-au umplut prima oară plămânii, făcuți din resturi de coral, cu aer, țipătul lor unit, a trezit pământul la viață. Și sute de vietăți s-au dezmorțit și au început să mișune, dând suflu și lacrimi țărânei.

Trecură ani, milioane, mii, nimeni nu poate ști. Nimeni nu a ținut socoteala vreodată. Deveniseră o lume ca oricare alta, doar că ascunsă timpului și ochilor străini. Locuiau toți împreună. L-ai putea numi un mic oraș. De fapt era o comunitate strânsă, care nu avea secrete nici ascunzișuri. Își trasaseră cu un…

Vezi articolul original 601 cuvinte mai mult

Condiția scriitorului – Partea întâi

Întrebări, multe întrebări…

Literatura ca utopie

Am privit pagina albă din fața mea, cred că mai bine de o oră. Ce aș putea să scriu despre „Condiția scriitorului”, cel de azi sau dintotdeauna? Îmi venea greu să-mi adun cuvintele, să le așez într-un buchet cu sens și înțeles. Într-un final, m-am hotărât să scriu părerea mea subiectivă, neavând habar dacă va mușca un pic din adevăr sau din realitate. Și nici dacă va fi pe deplin înțeleasă.

Am început să citesc de mic copil. Am fost întotdeauna sensibilă și încăpățânată. Cu trecerea timpului, am învățat să-mi cenzurez anumite trăiri, dar la vârste fragede, eram ca un taifun de emoții. Acest lucru a făcut, deseori, să fiu exclusă de cei de vârsta mea. Sau să plec eu, nemulțumită că nu-mi urmau, întocmai dorințele. Mama, văzând că am tendința de a sta mai mult singură și în casă, mi-a arătat biblioteca. Am citit prima carte de povești…

Vezi articolul original 598 de cuvinte mai mult

Clipa când…

Literatura ca utopie

Îmi amintesc clipa. Acea clipă, lipită de niște ace de ceasornic. Mergea cu ele, fiind însuși cercul și totuși, doar o clipă. Și un simplu clipit ar fi putut-o șterge pentru totdeauna, dar nu. Ea mi-a tatuat secunda-n suflet, întâlnirea, cunoștința.

O zi, o noapte, mai contează? A fost dragoste la prima vedere. Ce stupid și cât de clișeic sună. Până și repulsia mea inițială nu poate fi descrisă, decât prin niște cuvinte prăfuite, zbârcite și înghesuite în ridurile hârtiei mototolite. Pentru că, după aceea, ca un amant perfect, m-a cucerit. M-a dezbrăcat de inhibiții, mi-a rescris numele îngroșând c-ul,u-ul, r-ul, v-ul, nici măcar a-ul nu l-a neglijat. M-a scris și definit. M-a renăscut.

Da, îmi amintesc clipa când am devenit una cu el. De la primii aburi cu care m-a întâmpinat, mi-a evaporat toate „fumurile”. Așa se spune, nu? M-am făcut mică, dar fericită. Cum doar un om mic…

Vezi articolul original 234 de cuvinte mai mult