Fereastra spre mine

Am dat draperiile la o parte și am deschis geamul. Simțeam nevoia să respir în voie și să aud viața. De două luni locuiam în acea cameră de hotel, din mijlocul Bucureștiului și devenisem deja claustrofobă. Am fost distribuită în rolul principal într-un film ce se prevedea a fi, din nou, unul de mare succes. Nicio surpriză aici. Eram obișnuită cu asta. La fel cum eram obișnuită și să-mi petrec timpul între patru pereți; extrem de rar ai mei. Filmările se desfășurau în Europa de Est. Urma o săptămână de pauză, înainte de a ne muta locația din România în Bulgaria.

De la vârsta de cinci ani am intrat în casele oamenilor. Prin filme, reviste, articole și milioane de poze. Am crescut sub lupa privirii colective. Am fost iubită, adulată, criticată, invidiată. Un curcubeu de sentimente s-a răsfrânt mereu asupra mea. Milioane de perechi de brațe reci și străine se încolăceau în jurul meu, în fiecare zi, fixându-mă în îmbrățișări nedorite.

La un moment dat, prin geamul care dădea spre cer, gândurile mi-au zburat atrase de niște râsete de copii. Doi frați râdeau din tot sufletul, pierduți în joacă și inocență. Mi s-a făcut un dor dureros de copilăria netrăită. Și de mine. Am stat în fereastră, privindu-i până ce am simțit cum curajul începe să încolțească în sufletul meu. Trebuia să fac, pentru prima dată, ceva doar pentru mine!

M-am așezat în fața calculatorului și am început să caut o agenție de turism locală. M-am hotărât să plec incognito într-o vacanță doar a mea. Doream să plec în căutarea răgazului sufletului meu. Să trăiesc măcar șapte zile ca un om normal. Să mă rătacesc în mulțime. Am descoperit frumoasele sejururi din pachetul vacanțe Christian Tour. Nu știam unde să merg. Fusesem peste tot. Mereu înconjurată de oameni angajați pentru a-mi sta la dispoziție. Urmărită de paparazzi la fiecare pas. Am realizat că, deși vizitasem aproape toate colțurile lumii, nu văsusem încă nimic.

O adiere de vânt îmi aduse în cameră glăsciorul unuia dintre copiii care își continuau veselia afară. M-am ridicat să îi mai privesc măcar pentru o clipă. Unul dintre ei se așezase pe o bancă și molfăia o măslină pentru a-și recăpăta energia. Inima a început să-mi bată pe ritmul muzicii elene. Grecia mă chema la ea! Am căutat să mă cazez într-un studio. Eram sătulă de camere de hotel luxoase. Doream să mă retrag într-un colțișor ferit, pe care să-l pot numi, pentru o săptămână, acasă. Am încercat să aleg prin ochii unui om obișnuit. Am optat pănă la urmă pentru un pachet care includea cazarea dorită, transportul cu avionul și cu un ultim avânt am ales self catering, ca regim de masă. A lua masa în oraș putea fi o provocare, dar și o bună ocazie să mă comport și sa ma simt ca orice turist.

Am chemat menajera și am convins-o să-mi vândă o parte din hainele ei. Trebuia să încerc să mă pierd în banal, pentru a nu fi recunoscută de cineva. Nerăbdarea a început să pună stăpânire pe mine. A doua zi am pornit spre perla ascunsă a Greciei, stațiunea Parga.

26907108_1803951932951319_7615623106003486829_n

După ce mi-a trecut disconfortul inițial și șocul de a a fi tratată cu firescul celorlați, am ajuns la destinație. În prima zi am plutit. Totul era nou. Mă feream de fiecare telefon, zâmbeam involuntar la orice privire îndreptată spre mine. La cină era să plec fără să plătesc consumația. Nu-mi venea să cred că deghizarea mea funcționa așa bine…

Parga era orașul frumosului. Al liniștii și al păcii. Abia în a doua zi de sejur am început să simt aerul lui. Plimbându-mă pe străduțele pietruite, am intrat într-o cafenea. Am înghețat. Pe terasa pietruită, langă părinții toropiți de soare, o fetiță ținea în mână ultimul număr dintr-o revistă, pe coperta căreia mi se putea observa zâmbetul exersat îndelung. Se uită la mine, o secundă în plus și rosti într-o limbă, necunoscută mie, ceva ce mi-am imaginat a fi: semănați foarte bine cu ea! Mi-am aranjat ochelarii de soare pe nas și am zâmbit reflex. Nu știu ce s-a întâmplat atunci. Poate acea fetiță mi-a amintit de jocul celor doi copii, îndemnul meu spre evadare. Sau inima mi s-a obișnuit în sfârșit să bată fără a urmări un scenariu. Nu știu… Cert e, că la primul pas făcut din nou în căldura soarelui, am început pentru prima dată să văd.

Eram martoră la o capodoperă a naturii și a omenirii. Micul orășel era mângâiat permanent de o mare perfect albastră. Munții îl înconjurau, stându-i de pază. Zilele următoare mi le-am dedicat descoperirii minunatei stațiuni. Am văzut în sfârșit casele colorate, cocoțate pe stânci. M-am bucurat de soare pe plaja Krioneri, alegând când partea cu nisip, când cea cu pietriș. Mi-am testat limitele profitând de oferta bogată de sporturi acvatice de pe plaja Valtos. Mă copleșea un sentiment deloc familiar. Se numea relaxare, liniște, pace. Deși am pornit singură în această călătorie, nu am simțit singurătatea. Drumul până la minunatele plaje îl făceam în compania plantațiilor de măslini, a pescărușilor, a mea.

Înainte de plecare am poposit la o bisericuță ce am descoperit-o pe drumul înspre plaja Lichnos. Mă întorceam de la fascinantul Castel Venețian (construit în secolul XIV). Plaja se afla într-un golf natural, la patru kilometri de Parga și am aflat că e populată de câteva peșteri interesante și mi-am dorit neapărat să le vizitez. Bisericuța întâlnită în cale nu promitea foarte multe. Spun asta făcând involuntar comparația cu Capela Adormirea Maicii Domnului, o mare atracție în rândul turiștilor. Părea aproape părăsită. Am pășit în interior și pentru prima dată după mulți ani am recunoscut Divinitatea. Gândurile mi s-au oprit în mirare încetându-și galopul. M-am liniștit. Eram cu adevărat fericită. Și eram mândră de mine și de toată munca mea de pănă atunci. M-am hotărât să renunț la a mă mai ascunde. Eram pregătită să îmi asum notorietatea.

La ieșire, m-am așezat pe o bancă, salutând soarele cu un zâmbet. Lângă mine s-a așezat un localnic. M-a privit îndelung, parcă încercând să-mi dea un nume. Am început să râd. Un râs ce semăna cu cel auzit de la fereastra camerei de hotel, acum șase zile.

Mi-am petrecut ultima zi fără nicio grijă într-o simplă armonie cu locurile. Se spune că dacă intri în orașul orbilor e bine să închizi și tu un ochi. Ei bine, eu am intrat în Parga fără a vrea măcar să-l înțeleg. După șapte zile, acest oraș mi-a împrumutat puțin căte puțin din el și m-a transformat. Pășeam liniștită prin mulțimea de oameni, învățasem să văd, să simt. Eram una cu ei. Nimeni nu putea să mă recunoască. Fericirea de pe fața mea nu o mai văzusem nici eu niciodată.

 

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2018.

*sursa poze: Fotografii Facebook @christiantour.ro

Reclame

5 gânduri despre „Fereastra spre mine

  1. Nu stiu dupa ce criterii se premiaza articolele superblogului, însa eu îti dau nota maxima la acest articol, în care ai descris cu atâta naturalete, Sufletul liber, iubitor, fericit, natural fara masca, ipocriziei sistemului si cotidianului stresant al rutinei zilnice în care omenirea întreaga este angrenata.
    Bucurie, liniste, pace si fericire, tie si tuturor minunilor tale !

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s