Poveștile d-nei Mira

O seară caldă de iunie

Cât să fi trecut oare de când nu am mai vizitat-o pe Doamna Mira? Uneori viața te prinde într-un iureș din care nu mai poți ieși. Te învârți pe loc, executând comenzi date de o rutină necesară și uiți să te mai oprești asupra lucrurilor și oamenilor care îți hrănesc sufletul.

La fel am făcut și eu. Am mai vorbit cu dumneaei la telefon, dar pașii mi i-am risipit pe un alt drum. Astăzi, însă, am lăsat totul baltă și am bătut, ușor rușinată, la ușa doamnei Mira.

M-a întâmpinat cu un zâmbet care mi-a fost ca o îmbrățișare. Una care picura peste mine certitudinea că mă înțelege, că nu e supărată și sunt binevenită ca întotdeauna. Mi-au dat lacrimile în semn de recunoștință, pentru faptul că undeva, într-un bloc uitat de timp și învelit cu litere care aleargă pe o foaie albă, o voi întâlni mereu pe ea.

Pe Doamna mea Mira!

Era neschimbată, blândă și caldă, ingredientele înțelepciunii, dându-i miros de vanilie și scorțișoară și garnisind-o cu praf de zahăr. Am mușcat cu poftă și m-am lăsat legănată de cuvintele care îmi erau un adevărat balsam pentru suflet.

Nu știu dacă ți-am povestit până acum când am dansat prima dată în viața mea. Când spun „dansatmă refer la acea mișcare care te poartă în altă dimensiune. Când împrumuți un pic din magia vântului și simți că plutești peste lumi. Ești doar tu, mai frumoasă decât ai fost vreodată, zâmbești pe ritmul bătăilor inimii și îți arcuiești simțirea creând o imagine perfectă.

Era o seară de iunie. O vară începută de curând, dar care ni se dăruia deja cu totul. Mirosea a flori și viață, a apă rece de munte și a verdele pădurii. Venisem să îl întâlnesc pe Doru. Nu aveam foarte multe ocazii să ne vedem și ne creasem o obișnuință, care nu dădea de bănuit nimănui. Știi, nu era o lume care să ne permită iubirea. Nu încă. În plus, nu se cuvenea ca o fată tânără să se vadă singură cu un băiat.

Cu toate acestea, noi nu puteam sta departe unul de altul prea mult. Și am găsit o soluție. Doru în fiecare seară avea sarcina de a aduce oile acasă de la păscut. Eu trebuia să vin cu vacile. Imașul pe care pășteau era mare și nu aprținea în acte nimănui. Cel puțin nu aveam noi atunci cunoștință de asta. Aproape toate familiile de tărani își trimiteau animalele la păscut acolo.

În acea întindere de iarbă și liniște exista o porțiune cu două coline de pământ ușor mai ridicate. Un pâlc de brazi erau rezemați de una dintre ele. Din acel loc puteai vedea aproape tot imașul, dar tu nu puteai fi observat. Acela era locul nostru. Al meu și a lui Doru. Când soarele începea să își șteargă fruntea de broboane cu batista apusului, noi lăsam animalele să pască în tăcere și poposeam câteva clipe în ochii celuilalt. Ne vorbeam puțin, Doru mai cânta uneori din fluier iubirea pentru mine, iar eu roșeam sărutând fiecare sunet.

În seara despre care îți vorbesc, ni s-a întâmplat ceva ce nu aveam să uit niciodată, precum vezi. A venit spre mine și m-a prins de mijloc. Se uita în ochii mei și îmi desena în inimă jurămintele vieții noastre viitoare laolaltă. Nu fusesem nici la horă împreună, așadar era prima dată când m-a atins. Ușor, abia simțit. De parcă doar voia să facă parte din țesătura cămășii pe care o aveam pe mine.

Și atunci orchestra naturii ne-a invitat la dans…

Timpul mi se opri în gât și inima plutea pe acorduri nemuritoare. Doar noi și o seară caldă de iunie. Nu ne-am mișcat, sunt convinsă că nici nu am clipit. Dar am dansat fără cuvinte pe scena unei iubiri totale. În oglinda momentului acela m-am văzut cea mai frumoasă femeie din lume. O prințesă, despre a cărei existență nu aveam habar, nu citisem nimic în viața mea, dar poveștile nemuritoare se scriu mereu în inimile îndrăgostite.

A fost balul vieții mele. Pluteam sub lumina stelelor abia apărute, poate doar din curiozitate, vegheați de brazi și munții dimprejur, muzica fiindu-ne freamătul naturii, zumzetul unei simple seri calde de iunie.

Atunci am dansat eu prima dată. Cu mâinile lui, care aveau să-mi mângâie întreaga viață, poposind abia simțit pe mijlocul meu. Am împrumutat un pic din magia vântului și iubirea noastră a început să facă pași de dans spre veșnicie. Pentru că de atunci, am păstrat mereu instantaneul acelei clipe. Clipa când Doru a dansat cu mine pentru prima dată. Când mi-a oferi frumusețea femeii iubite!

Doamna Mira zâmbi și închise ochii. Cred că se afla încă în acea seară caldă de iunie. Își dansa iubirea în amintire. Iar eu mi-am regăsit pașii risipiți și le-am imprimat un ritm de dans prin viață.

Și asta… datorită Doamnei Mira!


Vă invit și pe O carte nescrisă, volumul doi să descoperiți o altfel de lume, dar atât de a mea 🙂

Și nu ezitați să faceți parte din poveste, lăsându-mi un comentariu.

Reclame

2 gânduri despre „O seară caldă de iunie

  1. Superb, magic, si fermecator, acest dans romantic, captivant, plin de pasiune si mult Dor. Se pare ca iubirea Dorului doamnei Mira, strabate universul dincolo de limitele perceptiilor simturilor primare si al relativismelor spatio-temporale, reconstruind din memoria vremurilor trecute, momente de beatitudine si fericire prezente, care nu tin cont de context si împrejurari, ignorând si învingând timpul, acest inamic Nr.1 al omului firesc, pamântesc, nemetamorfozat, trecator si… muritor. 🙂
    O duminica sublima plina de Lumina, în compania doamnei Mira si Dorului ei frumos si misterios, draga Mona !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s